campeniinfo, stiri campeni, informatii campeni

Acasă » Actualitate » Copii ai moţilor sub arşiţă şi trudă

Copii ai moţilor sub arşiţă şi trudă

Publicat în 07.09.2017 la ora 21:23

Pe harta verii completată şi descompletată de caniculă, cositul ierbii este preocuparea fierbinte a moţilor, oamenii aceştia care, aparent, trăiesc după o altă busolă a clipei, se scoală devreme sau târziu, se culcă acoperiţi de linţoliu de neguri albe, cu coasele în loc de pernă sub cap, ca să apară la poale de linişte, de brazi şi de stânci, pe lunci şi pâraie, de izvoare şi zarişte a pădurilor, tăcuţi ca nişte cai mărunţi învăţaţi cu truda şi povara, rostogolindu-se, apoi, stoluri de umbre pe la casele lor.

Canicula-i găseşte cosind, întorcând fânul, ridicându-l în porculeţi, rămaşi în singurătate precum străjerii la hotarele biruinţei. Aflându-mă la marginea preocupărilor cotidiene, am remarcat zi de zi copii de moţi însemnaţi pe frunte de arşiţă şi trudă, alături de bunicii lor gârboviţi de prelungite tăceri, antrenaţi în suburbiile verii, coborând iarba în infinite brazde, domolind-o în freamătul cositoarelor mecanice, în dinţii greblelor şi furcilor. Dintre aceşti copii am extras pentru acest text numele a doi elevi, Cătălin şi Mădălin Oneţiu de pe Dealul Lămăşoii, comuna Albac, fiii lui Adrian şi ai Elenei, ce-au părăsit casa părintească pentru un loc de muncă la Curtici, lăsându-l în voia sorții pe tatăl Nicolae, un om trecut de 70 de ani, brăzdat de-o cumplită nelinişte şi a cărui soţie, Anuţa a rămas în munţi, pe platoul Tomnatec, pe Valea Dornei, îngrijind 14 capete de animale. O femeie mărunţică, bogată, cândva frumoasă, descurcăreaţă. Şi astfel, încet, încet o familie se destramă, de fapt două familii, pentru că fiul lor, Adrian, are cinci prunci. Cătălin este elev, clasa a X-a la Colegiul tehnic „Unirea” din Ştei, are 16 ani, este un as al cositului mecanic. O să fie şofer sau mecanic. Mădălin, fratele lui, este în clasa a IX-a, la Sântana de anul acesta, şi tot meseriaş o să ajungă. Este de-o isteţime ieşită din comun. Zile întregi, de dimineaţa până noaptea târziu i-am văzut lângă bunicul lor, tăcuţi, truditori, cu hrana rece la îndemână, mâncând „din brişcă” fiecare, cum se spune. Ei se înţeleg. N-are cine le face o mâncare caldă, mă refer la ciorbe şi supe, pentru că bunicul lor se descurcă doar cu omleta cu slănină, carne friptă, cu pâinea adusă de la Albac sau Horea. Cei doi nepoţi sunt prelungirea mâinilor lui. Ies doar duminica în centrul comunei. I-am întrebat pe cei doi elevi ce înseamnă prezenţa lor lângă bunicul ars de soare şi de singurătate, în fiecare vacanţă: „Dacă noi nu-l ajutăm, cine s-o facă? Părinţii noştri s-au dus la oraş, nu se vor mai întoarce aici, bunica de zeci de ani îngrijeşte animalele departe de casă, le coboară toamna târziu. Bunicul nu mai poate singur. Atâta amar de pământ nu poate fi părăsit, trebuie lucrat, altfel se sălbăticeşte. Aicea, pe dealul acesta ne-am născut, aicea este casa părintească, şi ea nu trebuie lăsată în paragină pentru că plânge. O să plângă când mergem noi la şcoală, şi bunicul rămâne singur cuc până vine bunica. Noi doi şi surorile noastre suntem şi vom rămâne bucuria acestui pământ”. „În timp ce voi aţi devenit adevăraţi lucrători ai pământului, elevi de la oraşe se plâng că nu ştiu ce să mai facă în vacanţă, detaşaţi de ceea ce înseamnă iubirea casei părinteşti, de strigătul de ajutor al pământului”. „Este adevărat, Cătălin şi cu mine nu avem altă vacanţă decât ajutorul bunicului, să nu lăsăm pământul să se pustiască, să se înrăutăţească. Eu, Mădălin, cosesc, greblez, tai lemne, merg şi la bunica, fac clăi, fratele Cătălin este una cu coasa mecanică, o singură fiinţă, dar nu există ceva la care să nu se priceapă. Suntem unul pentru altul şi ne iubim şi aşa vom rămâne. Bunicul lăcrimează când venim şi plecăm. Rămâne singur în atâtea comune, necăjit că nu ştie să facă ciorbe, ardei umpluţi. Asta-i viaţa la ţară, domnule. Acelaşi sentiment îl are Ioana, cls. a VIII-a, culegătoare de fructe de pădure”. „Da, Cătăline, Mădăline, Ioana. Asta-i viaţa la ţară, ea v-a crescut, vă ţine puternici. Dar ce urmează? Părinţii voştri nu se vor mai întoarce aici, bunicii vor muri. Şi-atunci?”. „Atunci, tata o să spună că vinde totul! Dar noi nu-l lăsăm! Pământul nostru nu-l vom părăsi nicicând. El este hrana noastră cea de toate zilele”. Sub arşiţă şi trudă, doi elevi creionează lacrimii un alt destin. Vor reuşi? Să dea Domnul. Ca ei ar trebui să gândească toţi copiii moţilor…

Ion MĂRGINEAN

Acest articol a fost citit de 647 ori

Copii ai moţilor sub arşiţă şi trudă
5 (100%) 1 vote

Comentarii

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Completează termenul lipsă * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.