campeniinfo, stiri campeni, informatii campeni

Acasă » Actualitate » Profesorul Iosif Fiţ, o viaţă trăită pentru muzică, pentru familie şi pentru Dumnezeu 

Profesorul Iosif Fiţ, o viaţă trăită pentru muzică, pentru familie şi pentru Dumnezeu 

Publicat în 24.11.2014 la ora 14:00

fitOmul pe care vi-l prezentăm azi, poate fi considerat, fără niciun risc, ca fiind cel mai mare muzicolog al zilelor noastre, din judeţul Alba. Având o carieră didactică prodigioasă, ca profesor, director de liceu şi lector universitar, apoi ca dirijor şi iniţiator al celor mai valoroase formaţiuni corale din judeţul nostru, distins cu nenumărate premii şi titluri, cetăţean de onoare al unor oraşe franceze,  membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, precum şi al unor structuri similare din Franţa şi din Germania, valoarea lui Iosif Fiţ nu este depăşită decât de marea sa modestie. Redăm mai jos un scurt interviu, realizat recent, cu acest om admirabil.

– Spune-mi, te rog, câteva lucruri despre familie, despre părinţi şi fraţi, despre locurile natale şi despre primul tău contact cu muzica.
– Am fost născut în data de 25 decembrie 1944, în comuna Avram Iancu, judeţul Alba, într-o familie de creştini ortodocşi; data oficială de naştere este 04.01. 1945, ziua în care am fost botezat. Tata era cizmar, dogar şi morar, iar mama se ocupa de gospodărie şi de moară. Eu am fost întâiul născut; mai am o soră – economist şi un frate preot. Datorită vredniciei şi cumpătării părinţilor noştri, am avut o copilărie fericită, nelipsindu-ne cele necesare unui trai decent; fericirea consta în armonia şi bunaînţelegere din casă, în  faptul că eram implicaţi în toate activităţile familiei şi ne simţeam utili.
Ca elev la şcoala generală din comună, plecam dimineaţa la ora 6.30 la şcoală, pe jos (10 km dus-întors); ajungeam acasă la ora 15,30; după 2 ore de lecţii luam şuştarul şi schiurile în spate, urcam 1 km pe deal la grajd, adăpam, hrăneam şi mulgeam vacile, coboram acasă unde, în fiecare seară, trebuia să tăiem lemne cu joagărul pentru noaptea respectivă; continuam lecţiile lângă o singură lampă cu petrol, noi în jurul mesei, mama la sobă, iar tata la masa lui de cizmărie. În moară şi la grajd aveam câte un lămpaş. De ce aveam numai o lampă în casă? Pentru că petrolul era raţionalizat şi se dădea doar pe ouă de găină. Aşa a apărut poezia: „Ţucu-ţi ochii tăi găină, Că din c… ne dai lumină”. În vacanţa de iarnă trăgeam cu caii lemnele de foc din pădure, în vacanţa de primăvară duceam bălegarul pe ogorul de cartofi, pe cel de cânepă şi pe câmp, iar în vacanţa de vară eram la coasă şi la strânsul fânului, cam 3-4 săptămâni. Pentru că aveam o foarte bună diferenţă de nivel faţă de Arieş, la moara noastră debitul de apă era constant şi suficient pentru a învârti cele două pietre, una pentru grâu şi cealaltă pentru porumb, secară şi alte cereale; în consecinţă, morile mergeau aproape fără oprire zi şi noapte, iar în casa noastră erau tot timpul şi oameni străini, unii veniţi de la 7-8-10 km. Cu toate acestea (şi multe altele legate de felul în care au fost priviţi micii întreprinzători în primele două decenii după al II-lea Război Mondial), ne-am văzut şi de şcoală, împlinind dorinţa părinţilor noştri.
În tinereţe, tata a cântat la vioară; ulterior a devenit cântăreţ la biserică şi a renunţat definitiv la vioară. Mama avea o voce de privighetoare şi nu o întrecea nimeni la cântatul din frunză şi din tulnic; doar sora Mărioara îi ţinea piept. Nici până azi nu am găsit un răspuns plauzibil la întrebarea cum a fost posibil ca oameni care au făcut doar primele 6-7 clase să ştie pe de rost, după atâţia ani, zeci de poezii cu diverse tematici din lirica lui Coşbuc, Goga, Eminescu, Delavrancea ş. a., la care se adăugau toate cântecele patriotice ale Ardealului şi sute de melodii şi cântece populare adevărate. În casa noastră se cânta în fiecare seară, iar când am început a prinde glas, noi eram vedetele pentru toţi cei care-şi aşteptau rândul la moară şi care, la rândul lor, ne cântau sau ne istoriseau tot felul de întâmplări ori poveşti; de la poporeni (oameni veniţi la moară) am învăţat să cânt la drâmbă, la fluier, la ţiteră şi la muzicuţă; de la mama am învăţat să cânt în frunză şi la tulnic, iar de la tata am deprins puţin vioara, dar când a văzut că începe să mă pasioneze, a vândut-o, ca nu cumva să mă apuc de lăutărie; am reluat  mai târziu studiul acordeonului, al viorii şi al pianului. Fratele Nicolae cânta şi el cu vocea şi la fluier. Torcăriile din nopţile lungi de iarnă şi Coasta Morii (unde păşteam vacile) au fost prima mea şcoală de muzică.
– Care sunt profesorii cărora le datorezi formarea ta profesională şi ca om?
– Acum, la aproape 70 de ani, aruncând o privire retrospectivă, constat că dintre mulţii oameni care au avut o influenţă determinantă asupra mea, ca om şi ca dascăl, i-aş nominaliza pe vrednicii de pomenire învăţătorul şi maistrul-instructor Ioan Leheneanu (care m-a cooptat în echipa de teatru a Liceului “H.C.C” Abrud şi de la care am învăţat multe pentru viaţă; sub îndrumarea căruia am interpretat rolul lui Horia din piesa cu acelaşi nume de B.P.Haşdeu), pe prof. Eremia Gherasim (dirigintele meu) şi pe prof. Victor Mesaroş (directorul Liceului din Abrud în acea vreme); pe linie profesională, un rol determinant l-au avut dascălii şi maeştrii Tudor Jarda (Armonie), Adrian Pop (Dirijat), Romeo Ghircoiaşu (Istoria Muzicii) şi Axente şi Zoicaş (Metodică) de la Conservatorul din Cluj.
– Cum a fost întâlnirea cu cea care avea să-ţi devină tovarăşă de viaţă, doamna Cezara? Ce v-a apropiat şi ce v-a determinat să rămâneţi împreună?
– Pe Cezara am întâlnit-o de trei ori: în 1967 – era în clasa a VII-a şi făcea acordeon în particular; a refuzat să mă salute ca nu cumva (la propunerea tatălui ei) să continue cu mine studiul acordeonului; în 1973 – era elevă în clasa a XII-a, se pregătea la muzică cu tatăl ei, care m-a rugat să o meditez pentru admitere la conservator; în 1979 – era tânără profesoară de pian la Şcoala de Muzică din Alba Iulia şi am luat-o de soţie. Am rămas împreună datorită aceloraşi convingeri vis-a-vis de viaţa de familie şi de cea profesională. Avem două fiice, Anamaria şi Alexandra, şi un fiu, Ovidiu-Daniel (din prima mea căsătorie) şi suntem mândri de ei. Fetele au făcut tot studii muzicale, sunt pianiste, iar Daniel (deşi foarte talentat la muzică) şi-a ales altă profesie. De la Daniel avem un nepot care este student în Anglia, iar de la Alexandra avem o nepoţică de 5 ani.

fit2– Ce înseamnă muzica pentru tine şi pentru familia ta?
– Din fragedă pruncie am fost fascinat de toate sunetele şi zgomotele din natura înconjurătoare; mă îngânam cu toate păsările şi pe unele le imitam aşa de bine încât de multe ori veneau până lângă mine. Când am priceput că arta care se ocupă cu studiul şi aranjarea artistică a sunetelor este Muzica, m-am îndrăgostit de ea. Şi, cum aşchia nu sare departe de trunchi, iată-ne într-o familie muzicală. Dar să nu credeţi că-i uşor! Ca să-l faci pe cel din sală să vibreze, trebuie să transpiri mult şi cu trupul şi cu creierul. Arta cere sacrificii pe care puţini dintre cei extra muros le bănuiesc.
– Care sunt cele mai importante realizari profesionale ale tale?
– O parte din realizările mele profesionale figurează în sumarul CV-ului. Consider că cea mai mare realizare profesională este aceea de a fi contribuit la întemeierea unui învăţământ muzical de bună calitate în Alba Iulia; am lucrat 10 ani la Şcoala de Muzică cu clasele I-VIII şi  24 de ani la Liceul de Muzică, instituţii de la care au plecat şi s-au format o mulţime de tineri muzicieni, care azi sunt pe diverse scene din ţară şi din lume, iar alţii s-au întors să completeze golurile rămase în urma pensionării profesorilor vârst­nici; am predat muzică religioasă la Seminarul Teologic 22 de ani, iar la Facultatea de Teologie Ortodoxă 4 ani. Zecile de concerte susţinute cu corurile acestor instituţii de învăţământ (Augustin Bena de la Liceul de Arte şi Apulum de la Seminarul Teologic Ortodox), pe care le-am înfiinţat şi le-am dirijat mai mulţi ani, la care se adaugă corul Codex Apulum şi Corala Sfânta Treime a Catedralei Reîntregirii au contribuit la formarea gustului artistic al publicului albaiulian. Alba Iulia are astăzi un public meloman avizat, cu pertinente pretenţii artistice, motiv pentru care, la concertele de calitate sălile sunt arhipline. Fără a fi lipsit de modestie, la această realitate am contribuit şi eu prin munca mea artistică de 47 de ani pe scenele albaiuliene.
Realizări profesionale recente (din ultimii ani): împreună cu păr. prof. dr. Nicolae Topîrcean, dirijorul secund al corului Codex Apulum, am realizat două mari acţiuni:
– 2011 – 2012: parteneriat cultural între corul Codex Apulum, Seminarul Teologic Ortodox şi Liceul de Artă  din Alba Iulia-România şi Orchestra simfonică de la Alloisiuskolleg din Bonn-Germania, în cadrul căruia am pus în scenă Missa Nelson de Joseph Haydn şi Concertul nr.1 de Gavriil Musicescu, pe care le-am prezentat în  câte 3 concerte vocal-simfonice în Germania şi România;
– 2014 – 2015: parteneriat cultural între corul Codex Apulum, Seminarul Teologic Ortodox şi Liceul de Artă din Alba Iulia-România şi Orchestra simfonică „il mosaico” din Wattwil – Elveţia, în cadrul căruia s-a pus în scenă marea creaţie vocal-simfonică Oratoriul Bizantin Patimile şi Învierea Domnului de Paul Constantinescu, lucrare pentru 14 solişti vocali, cor şi orchestră. Prima parte a acestui schimb cultural s-a derulat în luna septembrie 2014, în Elveţia, urmând ca partea a 2-a să aibă loc în luna mai 2015, în România.
– Dar cele mai importante realizari personale?
– Realizările  personale le constituie familia mea, faptul că, împreună cu fratele meu, am reuşit să restaurăm casa părintească de la Avram Iancu, pentru ca fiii şi nepoţii noştri să meargă cu plăcere acolo şi să cinstească memoria părinţilor şi bunicilor  noştri.
– Dacă ar fi s-o iei de la început în viaţă, ce ai schimba?
– Privesc cu bucurie în urmă, nu regret nimic din ceea ce am făcut (în afară de păcatele pe care le-am mărturisit duhovnicului), pentru că am făcut totul  cu intenţii şi gânduri ziditoare, chiar dacă – uneori – am fost citit în altă cheie; dac-aş mai avea 18 ani, tot pe acelaşi drum mi-aş călăuzi paşii, dar poate că, lucrând la un liceu vocaţional, aş investi muncă şi energie doar în cei care merită; ca profesor, partajând timpul investit în truda cu elevii fără chemare pentru muzică şi în cei cu har muzical, aceştia din urmă au fost mereu vitregiţi. Se cheltuieşte prea mult atât din punct de vedere material cât şi emoţional, cu elevi care nu au chemare spre artă sau cărora  le impun părinţii să frecventeze o şcoală vocaţională.
– Ce planuri de viitor ai?
– Planuri de viitor? Îmi doresc să fiu sănătos, să mă pot bucura de toţi cei dragi şi de pensie. Încă nu am finalizat volumul al II-lea de Solfegii-Dictee pentru clasele IX-XII, liceu de muzică; lucrez de mai mulţi ani la Solfegii şi Dictee armonice la 3 şi 4 voci; intenţionez să public o culegere de Cântece propriu-zise, cu folclor autentic, pentru solişti vocali.
De asemenea, intenţionez să cedez bagheta de prim-dirijor al corului Codex Apulum actualului dirijor secund, păr. prof. dr. Nicolae Topîrcean, asigurându-l public de tot sprijinul şi colaborarea mea.
– Mulţumesc, sănătate şi numai bine!
A consemnat

Ioan HĂNŢULESCU

Acest articol a fost citit de 680 ori

Profesorul Iosif Fiţ, o viaţă trăită pentru muzică, pentru familie şi pentru Dumnezeu 
Apreciază acest articol

Comentarii

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Completează termenul lipsă * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.